in caz de mare TRAGEDIE sau FOAMETE

Moldovenii nu se despart de covoarele lor decat in caz de mare tragedie sau foamete.

1946 – 1947 a fost o astfel de vreme: cand oamenii, disperati sa-si prelungeasca viata lor si a copiilor, au fost nevoiti sa-si dea covoarele pe care le-au mostenit de generatii – in schimb pentru un saculet de faina.

 

Ocupati sa ne plangem singuri de mila, pentru toate relele prin care am trecut, noi am uitat de Basarabia. Am uitat sa-i intrebam si pe ei: "Voua ce v-au facut? Voi prin ce-ati trecut?" Inca sunt oamenii care au supravietuit si care mai pot povesti.

A fost seceta in 1946; dar oamenii poate s-ar fi descurcat cu putinul pe care-l aveau, daca n-ar fi fost siliti, cu forta, sa predea totul la stat. Cine refuza era impuscat direct sau trimis in Gulag, sa moara acolo, incet. A fost atunci o catastrofa demografica iar statisticile reale abia de curand au iesit la iveala. Dar si numai dupa marturiile oamenilor, e clar ca a fost cumplit, de neinchipuit; cam asa:

“Trăim foarte greu, oamenii mor – mănâncă buruiene prin pădure, iar seara, întorcîndu-se acasă, mor pe drum. A murit aproape o jumătate de sat, iar statului nici că-i pasă…” (raionul Kotovsk). “La noi foarte mulți au murit de foame și continuă și acum să moară. Oamenii mănîncă cai morți, țistari și alte scîrboșenii. Zilnic mor cîte 20-30 de oameni… (raionul Dubăsari). “Oamenii merg legănîndu-se, ca beți, de foame. În multe sate au rămas casele pustii, pentru că stăpînii lor au murit de foame…” (raionul Sîngerei). “Poporul îndură o foamete chinuitoare, statul nu-și bate capul de asta, oamenii mor în floarea vârstei, dacă au scăpat de moarte pe front, mor acum de foame… zilnic mor cîte 5-7 oameni, uneori și mai mulți, cadavrele stau împrăștiate pe drum…” (raionul Tiraspol).

“În satul nostru n-au mai rămas decât 30% din locuitori, iar ceilalți au murit și mor de foame, nici chiar pe front nu și-au pierdut viața atâția oameni…” (raionul Bălți). “Trăim timpuri grele, încât oamenii mănâncă oameni. Sînt înmormîntați câte 50 de oameni pe zi. Te prinde o mare groază – n-avem fărâmă de pâine și oamenii mor ca muștele…” (raionul Orhei). “Bântuie o foamete de care nu s-a mai văzut. Oamenii mor ca muștele, pe zi ce trece mor tot mai mulți…” (raionul Bujor). “De mare ce-i foametea, oamenii mănâncă pisici, câini, șoareci, cai și unii pe alții. Zilnic mor de foame 10-15 oameni, nici nu mai este unde să-i înmormântezi. Nu-mi mai ajung puteri să trăiesc așa și mai departe…” (raionul Vulcănești).

Erau părinți care îsi părăseau copiii, numai ca să nu-i vadă murind de foame.
Dar aspectul cu adevarat oribil al foametei era canibalismul.
Lipsa completă de produse de hrană normală pentru o populatie foarte numeroasă (în unele regiuni, pentru majoritatea populației, în altele – practic pentru toată populația), consumul de plante și subproduse agroindustriale dăunatoare sănătătii, de cadavre și hoituri a provocat o mare creștere a morbidității.

“Pe drumul de la Ciadîr-Lunga pîna la Congaz, relata funcționarul, se tăvăleau cadavre care nu fuseseră strînse multă vreme. În primul sat în care m-am oprit, Baurci, localitate mare, era o liniște de mormînt; oamenii nu puteau fi văzuți nici în stradă, nici în ogrăzi, intrările și ieșirile (în și din curți, n.a.) erau întroienite. Pridvorul și încăperea sovietului sătesc din centrul satului sunt ticsite de bătrîne si copii umflați. Unii din ei sunt pe jumătate leșinati. Alături este un punct de alimentare. La fereastra unde se distribuie hrana e încăierare și strigăte neomenești. …Sovietul sătesc nu are date exacte privind starea populației. Mi s-a spus că în ziua trecută muriseră 20 de oameni. Am propus cercetarea imediată a curților. În prima jumătate a zilei au fost găsite 73 de cadavre. Majoritatea cadavrelor erau ascunse în șoproane, pridvoare, în nămeți. …În primele zile ale lunii februarie au murit 93 de oameni”. În satul Beșalma, povestește trimisul de la centru, “situatia este și mai proastă. La sovietul sătesc mi-au raportat că, potrivit unor date incomplete, pe parcursul a 8 zile ale lunii februarie și în ianuarie au murit 630 de oameni.

O cifra media a deceselor cauzate de foamete este undeva intre 250 000 – 300 000.
Si apoi, iarasi, alt val de deportari:

"Sufletul ne este plin de jale ca Nistrul de prundiș ... din satul nostru au fost ridicați cei mai buni gospodari și i-au dus departe, dar unde, nimeni nu știe, știe doar unul Sfîntul Duh. Erau mari strigăte și plînsete, ei strigau: Doamne Dumnezeul meu, ce am făcut și unde ne duc…”

Intre 1940 – 1950, Basarabia a pierdut 30% din populatie si toti 100% au trecut prin infern.

Chiar daca aceasta ar fi fost o simpla expozitie de covoare – tot m-as fi dus la Chisinau sa le vad, pentru ca sunt frumoase.
Dar acestea sunt covoare care au fost salvate de la instrainare. Salvate – cu ce pret? Salvate – de cate ori? Unde? Unele chiar ingropate in pamant. Salvate – cu ce eforturi? Si cata lume le-a purtat de grija?
Cum sa nu te duci sa le vezi?